Zâmbetul din Umbra Cotroceniului: Ultima Zi a României suverane
Cotroceniul nu mai este doar un palat prezidențial. În această dimineață cenușie, el a devenit scena simbolică a unei rupturi istorice – una care a început cu tăceri diplomatice și s-a încheiat cu o reverență amară în fața unui nou Imperiu European.
Sub un cer bolnav, rupt de lumina palidă a unei dimineți care părea că nu vrea să se mai nască, fostul conducător – un bărbat impunător de 65 de ani, al cărui chip amintește de Klaus Iohannis – a pășit pentru ultima oară în fața națiunii. Zâmbea. Nu din mândrie, nici din nostalgie. Zâmbea ca un sfânt ce privește distrugerea unui templu pe care el însuși l-a înălțat și abandonat.
Lângă el, noul lider – tânăr, strălucitor, cu ochii limpezi și cuvintele precise – părea să preia torța nu pentru a lumina, ci pentru a arde ultimele fragmente de autonomie.
În spatele lor, ordinea nouă flutura în vânt: steagul Uniunii Europene, înconjurat de cel german, francez, ucrainean și moldovenesc – o coaliție tăcută, dar dominantă. Jos, uitat de istorie, steagul României zăcea pe caldarâm, murdar și sfâșiat, ca o promisiune neterminată.
Nimeni nu a vorbit. Nici măcar jurnaliștii străini prezenți, ale căror camere transmiteau în direct momentul către un public global. Zâmbetele celor doi conducători păreau regizate, ca o piesă de teatru tragic, în care victoria nu mai aparține niciunui popor, ci doar tăcerii.
Astăzi nu s-a predat o țară. Astăzi s-a predat o poveste. Și din cenușa ei, poate, într-o zi, se va naște alta.
Dacă Iohannis ar fi venit să își valideze urmașul!
Textele lu Codru
Acest text este un Pamflet
