Arta nu se supune: Cazul FiRMA și lecția despre demnitate într-o democrație fragilă
Într-o societate sănătoasă, artiștii nu ar trebui să-și apere dreptul de a crea. Iar când sunt forțați să o facă, nu ne aflăm doar în fața unui abuz punctual, ci a unui simptom mai grav: deteriorarea libertății de exprimare sub masca unor agende politice sau ideologice.
Trupa FiRMA nu este la prima confruntare cu sistemul. Dar, de această dată, amploarea și coordonarea acțiunilor împotriva lor—anulări în lanț ale concertelor, interdicții media, sabotaj digital, presiuni asupra organizatorilor și chiar cenzura unei piese virale—ridică întrebări esențiale despre direcția în care se îndreaptă România anului 2025.
Să fie arta o amenințare atât de mare pentru cei care dețin temporar puterea? Se pare că da. Mai ales atunci când refuză să se încoloneze sau să aplaude la comandă.
FiRMA este una dintre puținele trupe din România care a traversat undergroundul și mainstreamul fără să-și piardă identitatea. Fără să devină portavocea nimănui. Fără finanțări obscure, dar cu o voce clară. O voce care, în mod ironic, tocmai de aceea deranjează.
A susține FiRMA nu înseamnă a face politică. Înseamnă a lua partea libertății. A arta. A omului care refuză să tacă atunci când i se cere obediență. Într-o lume în care neutralitatea a devenit complicitate, tăcerea ar fi cel mai mare act de lașitate.
Atacul asupra FiRMA nu este doar o vendetă împotriva unei trupe. Este un test de stres aplicat democrației românești. Și e de datoria noastră, ca cetățeni, ca iubitori de cultură și ca oameni liberi, să spunem răspicat: arta nu se negociază. Iar drepturile omului nu se suspendă pentru că deranjează pe cineva în vârf.
Pentru că, într-un final, nu e doar despre FiRMA. E despre noi toți.
Textele lu' Codru
